Indulgențele
Indulgența este iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ștearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufletește o obține în condiții determinate, prin acțiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte și aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Christos și de sfinți.
Indulgența este parțială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului. Indulgențele pot fi aplicate celor vii sau celor răposați.
Indulgențele iartă pedeapsa vremelnică și nu vina (pentru care este nevoie de dezlegare sacramentală la spovedanie, care, de fapt, se cere și ca o condiție pentru dobândirea indulgenței înseși).
În stare de "pasibilitate" de pedeapsă (veșnică sau vremelnică) se ajunge pentru că păcatul acționează împotriva ordinii morale instituite de Dumnezeu. Vina este starea îndepărtării de Dumnezeu (sau chiar ura față de Dumnezeu), la care se ajunge prin jignirea lui Dumnezeu, inerentă oricărui păcat.
După iertarea vinei, nu întotdeauna este iertată și întreaga pedeapsă vremelnică. Aceasta se iartă o dată cu vina la Botez sau la primirea dezlegării sacramentale cu căință deosebit de intensă, asemănătoare celei a tâlharului cel bun de pe cruce (cf. Lc 23, 43).
Indulgența nu este o iertare a vinei (v. mai sus). De asemenea, nu poate ierta păcatele viitoare (și nici pedepsele lor). De asemenea, indulgența nu se limitează la iertarea unei pedepse bisericești, ci este valabilă înaintea lui Dumnezeu. Trebuie precizat însă că indulgența iartă numai pedeapsa ca îndestulare; ea nu scutește de obligația de a-l despăgubi pe aproapele de daunele provocate printr-un păcat și nici de îndatorirea de îndreptare a vieții sau de a face pocăință.
Conducătorii bisericeşti au descoperit că vânzarea de indulgenţe era o sursă aparent inepuizabilă de fonduri. Ei spuneau că dacă biserica are acces la meritele lui Hristos şi ale sfinţilor şi le poate aplica altora, aceste merite trebuie vândute celor care au nevoie de ele. Într-o vreme când doctrina purgatoriului îi teroriza pe credincioşi, orice modalitate de scurtare a perioadei petrecute în locul acela groaznic era cu siguranţă binevenită. Astfel că vânzarea indulgenţelor a devenit o modalitate permanentă de finanţare a bisericii.
După moartea papei Iuliu II în anul 1513, la conducere i-a urmat reprezentantul familiei Medici, Leon X. Ca şi predecesorul său, acesta era un împătimit al artelor. Problemele spirituale nu prezentau un mare interes pentru Leon; el considera că biserica şi oficiul papal sunt doar nişte poveşti transmise de-a lungul anilor. Se spune despre el că odată a afirmat cu dispreţ: „Ce afacere profitabilă este pentru noi această fabulă a lui Hristos!”
Leon a văzut în biserică un mijloc eficient de finanţare a proiectelor sale de restaurare a Romei. Iuliu începuse munca de restaurare a Bisericii Sf. Petru, o biserică mare despre care tradiţia spunea că a fost construită pe rămăşiţele pământeşti ale apostolilor Petru şi Pavel. Exista însă o problemă în aplicarea acestui proiect – trezoreria papală era goală datorită numeroaselor războaie în care intraseră Iuliu şi predecesorii săi. Leon avea nevoie de sume imense pentru a-şi finaliza proiectele sale numeroase şi mai ales pe cel consacrat Bisericii Sf. Petru.