Indulgențele
IndulgenÈ›a este iertarea în faÈ›a lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este È™tearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteÈ™te o obÈ›ine în condiÈ›ii determinate, prin acÈ›iunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte È™i aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Christos È™i de sfinÈ›i.
IndulgenÈ›a este parÈ›ială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului. IndulgenÈ›ele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaÈ›i.
IndulgenÈ›ele iartă pedeapsa vremelnică È™i nu vina (pentru care este nevoie de dezlegare sacramentală la spovedanie, care, de fapt, se cere È™i ca o condiÈ›ie pentru dobândirea indulgenÈ›ei înseÈ™i).
În stare de "pasibilitate" de pedeapsă (veÈ™nică sau vremelnică) se ajunge pentru că păcatul acÈ›ionează împotriva ordinii morale instituite de Dumnezeu. Vina este starea îndepărtării de Dumnezeu (sau chiar ura față de Dumnezeu), la care se ajunge prin jignirea lui Dumnezeu, inerentă oricărui păcat.
După iertarea vinei, nu întotdeauna este iertată È™i întreaga pedeapsă vremelnică. Aceasta se iartă o dată cu vina la Botez sau la primirea dezlegării sacramentale cu căință deosebit de intensă, asemănătoare celei a tâlharului cel bun de pe cruce (cf. Lc 23, 43).
IndulgenÈ›a nu este o iertare a vinei (v. mai sus). De asemenea, nu poate ierta păcatele viitoare (È™i nici pedepsele lor). De asemenea, indulgenÈ›a nu se limitează la iertarea unei pedepse bisericeÈ™ti, ci este valabilă înaintea lui Dumnezeu. Trebuie precizat însă că indulgenÈ›a iartă numai pedeapsa ca îndestulare; ea nu scuteÈ™te de obligaÈ›ia de a-l despăgubi pe aproapele de daunele provocate printr-un păcat È™i nici de îndatorirea de îndreptare a vieÈ›ii sau de a face pocăință.
Conducătorii bisericeÅŸti au descoperit că vânzarea de indulgenÅ£e era o sursă aparent inepuizabilă de fonduri. Ei spuneau că dacă biserica are acces la meritele lui Hristos ÅŸi ale sfinÅ£ilor ÅŸi le poate aplica altora, aceste merite trebuie vândute celor care au nevoie de ele. Într-o vreme când doctrina purgatoriului îi teroriza pe credincioÅŸi, orice modalitate de scurtare a perioadei petrecute în locul acela groaznic era cu siguranţă binevenită. Astfel că vânzarea indulgenÅ£elor a devenit o modalitate permanentă de finanÅ£are a bisericii.
După moartea papei Iuliu II în anul 1513, la conducere i-a urmat reprezentantul familiei Medici, Leon X. Ca ÅŸi predecesorul său, acesta era un împătimit al artelor. Problemele spirituale nu prezentau un mare interes pentru Leon; el considera că biserica ÅŸi oficiul papal sunt doar niÅŸte poveÅŸti transmise de-a lungul anilor. Se spune despre el că odată a afirmat cu dispreÅ£: „Ce afacere profitabilă este pentru noi această fabulă a lui Hristos!”
Leon a văzut în biserică un mijloc eficient de finanÅ£are a proiectelor sale de restaurare a Romei. Iuliu începuse munca de restaurare a Bisericii Sf. Petru, o biserică mare despre care tradiÅ£ia spunea că a fost construită pe rămăşiÅ£ele pământeÅŸti ale apostolilor Petru ÅŸi Pavel. Exista însă o problemă în aplicarea acestui proiect – trezoreria papală era goală datorită numeroaselor războaie în care intraseră Iuliu ÅŸi predecesorii săi. Leon avea nevoie de sume imense pentru a-ÅŸi finaliza proiectele sale numeroase ÅŸi mai ales pe cel consacrat Bisericii Sf. Petru.